Cum am învățat eu materia Religie

N-am să întocmesc, aici, vreo teză de doctorat pe temă. N-am să dau sfaturi, așa cum nici n-am de gând să primesc. Credința mea în Dumnezeu e o stare pe care nu mi-a impus-o nimeni și nimeni nu m-a învățat s-o am, împușcând note-n catalog.

I-aș întreba pe compatrioți, leat cu subsemnatul, dacă-și mai amintesc câtă lume intra în biserici, dacă nu în anii ’50, începutul anilor ’60, când teroarea comunistă dăduse multe clopote pe mute, dar, măcar, prin anii ’70 – ’80. Mult prea puțini evlavioși, ca să nu spun că aproape nimeni. Și, ca să fim serioși până la capăt, în anii aceia, nici pe dracu, Doamne iartă-mă, nu mai interesa cine bătea mătănii la altar.

Povestea asta cu biserica de paradă și credința de spectacol a devenit o fiță postdecembristă. Adică, dacă i te arătai lumii la altar, erai, vezi Doamne, lepădat de Satana, curat și cinstit, oricât de comunist ai fi fost la viața dumitale.

Tot felul de securiști și liber cugetători lingeau la moaște contrafăcute din zori până-n apus și se chema că s-au împăcat cu Iisus. Toți popii turnători de prin confesionale se îmbrăcaseră în albă, ca alb să se cheme că le e sufletul, și spălat cu marea agheasmă.

Eu pot să vă spun mersul, că am fost, slavă Domnului, destul de dus la biserică.

Bunică-mea, fie iertată, și să stea la dreapta Lui, m-a prezentat la popi, de mic. Dar nu cu forța și nuiaua, ci cu dragostea. Femeia, născută la Tânganu – un capăt de drum de țară, până la Cernica – , făcuse școala primară la maici, la mânăstire. Ceea ce n-a-nsemnat că devenise vreo habotnică.

Serile, în vechea noastră casă din Crângași, după ce jucam tabinet și poker pe pe bețe de chibrit, ascultam teatru radiofonic la „aparat” și ne miram de rotocoalele cât covrigii de 50 de bani, slobozite de bunică-miu, care fuma ca un turc ce era, „călugărița” ne citea câte o pagină din Sfânta Evanghelie – după unul dintre apostoli, nu știm care, că de atâta lectură i se tocise fața.

Într-o dimineață, m-a-ntrebat dacă mă duc cu ea „până-ntr-un loc”. M-am dus. Era prin ’67-”68. Și m-a descărcat la poarta Mitropoliei, unde întorcea pe vremea aia „mașina 38″, care avea celălalt capăt la cimitir, în Crângașiul vechi, înecat azi în Lacul Morii.

Când am intrat, mi s-a luat aerul, așa de frumoasă și de mare mi s-a părut Catedrala. Și popii, cu ditamai bărbile, și mirosul de tămâie, de busuioc și de liliac, că eram în postul paștelui. Ba, cred că tocmai atunci era trecerea „pe sub masă”.

După asta, am ascultat fiecare lectură de seară, cu și mai multă atenție, ca să nu spun că-i lăsam „piele”, la poker, specializându-mă, deja, în careuri de popi.

Așa am învățat eu religia și „știința” m-a ținut până azi – și pionier, și utecist, și-n comunism, și după, și când mergeam cu fiică-mea la Înviere, la Cașin, și cântam, până la ziuă, „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…”.

Eu zic că așa se transmite, mai ales, simțirea și credința – cu dragoste, cu exemplul personal, cu sufletul. Indiferent dacă transformi, sau nu, spiritul în „materie” de curs.

Și, da! Cred că este necesar ca în sufletul tău să fie, mereu, Dumnezeu. Să ai relația aia nemijlocită, infinită, neîncetată, cu El.

Să nu fii singur! Să nu rătăcești…

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK –MARIAN SULTĂNOIU